Dumnezeu ne-a creat având un gol ce tânjeşte după El, după chipul Său, asemănarea Lui. Ne dorim să fim ca El. Ce nu realizăm, e că uneori Îl transformăm pe El în ceea ce noi am vrea să fie. Negăm voia Lui de multe ori pentru simplul motiv că nu ne-o transmite într-un mod confortabil nouă, ne blocăm deliberat urechile cu diferite dopuri doar ca să nu-I auzim vocea în ipostazele zilnice pe care le traversăm, refuzăm să Îl luăm pe Dumnezeu cu noi şi după ce plecăm de la biserică, Îl scoatem afară din gândurile noastre imediat după ce am închis Biblia frumos învelită în piele. “Toate lucrurile lucrează împreună…” e un verset atât de comun. Îl recunoaştem, îi ştim referinţa şi poate chiar aşezarea în pagină, dar nu îl trăim. Dacă toate lucrurile lucrează împreună, de ce vrem să Îl vedem pe Dumnezeu doar în spatele celor care ni se par nouă spirituale? De ce să nu vrem să Îl vedem pe Dumnezeu în spatele tuturor situațiilor, deasupra tuturor problemelor sau reuşitelor, deciziilor, frământărilor…? De ce ni se pare că am avea dreptul să selectăm modurile în care El ar vrea să ne vorbească?

De ce să nu ne vorbească prin tot, prin orice? Îl încuiem pe Dumnezeu în cutiuţele din care ne
tot chinuim noi singuri să ieşim, Îl limităm între propriile noastre bariere, montate de noi înşine. Îl abandonăm într-o biserică şi apoi ne deplângem amorţeala, rutina, ajungem să ne cerşim untdelemnul, bucuria, zâmbetele pentru că nu le mai avem. Dumnezeu vrea să fim ca El, liberi, iar noi încercăm să Îl facem pe El limitat, ca şi noi.
Am fost creaţi având un gol ce tânjeşte după Dumnezeu, după chipul Său, asemănarea Lui. Putem umple acest gol cu Dumnezeu sau acest gol ne va
roade până când vom fi pustiiţi de orice ar putea fi divin în noi.